Subiectul tabu, nexploatat însă din motive “umanitariste” este din pacate înmulțirea necontrolată a populației, încercarea de avertizare lansată încă de la începutul secolului XIX de Thomas Malthus economist și teolog britanic a rămas fără nici un ecou, potrivit acestuia populația ar crește in progresie geometrica in timp ce masa mijloacelor de subzistență ar crește în progresie aitmetica conducând la grave dezechilibre. Desigur soluțiile propuse erau aberante dar este de reținut că au existat preocupari timpurii în această direcție.

Ne-au trebuit 100.000 de ani pâna am ajuns la primul miliard de locuitori în jurul anilor 1800, după care au fost suficienți doar 130 de ani sa ajungem la al doilea miliard in 1930, al treilea miliard l-am avut in doar 30 de ani în 1960, adică jumatate din populația de astazi. Populația consumă . Consumul, fie că ne referim la hrană, apă sau combustibil a făcut ca spirala cererii sa fie din ce in ce mai mare, economiile naționale să raspunda cererii din ce in ce mai greu, și cu costuri tot mai ridicate. Cerința fiind permanent într-o dinamica accelerată, nu a mai fost timp și de o planificare a folosirii resurselor și de protecție a mediului, concepte necunoscute de altfel la începutul erei industriale, important fiind ca și pâna în prezent doar profitul, profitul cu orice preț. Paradoxal însă este faptul că resursele de regenerare a naturii sunt practic nelimitate, și chiar dacă poluarea prin toate formele sale a ajuns la aceste cote catastrofale, pămantul își va revenii și o va face repede, dar … fără noi. Ruine ale unei foste civilizații autodistructive vor mai rămâne o anumită vreme, neînsemnată la scara istoriei, estompandu-se totuși într-un final și dispărând definitiv în miezul pământului care odinioară i-a dat viață. Si totuși …în noiembrie 2001 dupa Conferinţa de la Marrakech 40 de ţări au ratificat Protocolul de la Kyoto, acordul internaţional privind mediul înconjurător. Protocolul fusese negociat încă din decembrie 1997 de către 160 de ţări. Prevederile acordului face referire la reducerea emisiilor poluante cu 5,2% pentru perioada 2008 – 2012 luând ca referinta 1990. Acest acord a fost ratificat in final pentru a putea intra in vigoare de 55 de naţiuni, printre ultimile semnatare fiind şi Rusia în 2004, responsabilă de altfel pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră.

Intr-un recent articol  R.Turcescu scria cu brutalitate despre descălecarea sa undeva în mahalaua Ferentari - Zăbrăuţi, înfăţişând în tonuri de gri cea mai săracă şi subculturală zonă a Bucureştilor. Nimic de zis, autorul face o descriere pseudo-literara, într-un stil cam forţat şi cam de împrumut după gusturile mele, al mahalalei, încercând să ne transfere imaginativ grotescul peisaj. Şi reuşeşte, dar cu ce preţ ? Savoarea descrierii făcută  de dragul exprimarii publice, lasă să se întrevadă  în conştientul subtil  o doză substanţială de cinism, de bucurie aproape nedisimulată a neparticiparii la oroare. Şobolani, gunoi, mizerie, copii şi adolescenţi cu profilul moral malformat, femei groteşti, bărbaţi neardenthallieni, toate aceste descrieri pornite nu din dorinţa de a le releva societaţii  spre soluţionare ci dintr-o plăcerea viciată de exhibiţionism literar, de expunere vitrată a sordidului, de exacerbare a evenimentului, a senzaţionalului.

Şi ne întoarcem la limite, ce este admis şi ce nu, care este măsura lucrurilor ? Este oare etic ca aprope fara discernământ aceşti “formatori de opine” la adapostul lui “daca vrei citeşti daca nu, nu ! ” să-şi expună eculturbaţiile literare în presă neriscând niciodată nimic ?.

Cititorii sunt raţionali dar şi vulnerabili în faţa asalturilor de opinii de tot felul mai ales când sunt învelite în staniolul de senzaţional, personal nu cred că poţi da în presă tot ce-ţi trece prin cap. Informaţiile şi odată cu ele de cele mai multe ori dramele inerente evenimentelor, trebuiesc tratate în presă cu seriozitate şi probitate profesională, aratate nu expuse, înfăţişate nu fluturate pentru satisfacerea unor interese mici, meschine,  sacrificând totul de dragul captării atenţiei publice . Intruziunea brutală a presei in viaţa oamenilor sub acoperământul subţire al informării publice este unul din elementele reziduale aduse odată cu democratizarea societaţii. Întrebarea este, unde ? şi mai ales când vom pune limite ?   Încă aşteptăm un raspuns … din trei surse sigure.  

Acum UE are o istorie care a determinat in urma numeroaselor fricțiunilor diverse rezolvări mai mult sau mai puțin avantajoase pentru fiecare din statele comunitare, totuși s-a ajuns la un consens, la o formă la o strategie comună. Toate bune și frumoase, problema care se poate ridica este daca rațiunea pentru care a fost creată UE mai este valabilă, sau dacă principiile supraviețuiesc în acest caz țelului în sine, dacă fundamentul nou creat mai este suficient de etic.

Abordare “europeană” privind statutul Kosovo îmi dă fiori. Cine a citit un pic a vazut că regiunea separatistă deși cu istorie zbuciumată a fost din totdeauna teritoriu sârbesc, ori numai dorința de autodeterminare nu este suficientă atunci când realitațile istorice sunt denaturate prin omisiune. În 1217 a fost recunoscut regatul sârb ca autoritate statală , la 1219, a fost creată Biserica Ortodoxă Sârbă, în acest fel organizarea administrativ-statală și religioasă era bine conturată, în timp ce albanezii viețuiau doar ca o populație nomadă. Am amintit aceste lucruri acum când poporul sârb se află într-o situație pe care istoria o va recunoaște ca pe una din marile greșeli ale blocului euo-atlantic. Este deja târziu, acum se analizează, se comentează cum e cu alegerile, că naționaliștii ăia prăfuiți vor câștiga, în esență faptul este consumat. Ceea ce mi se pare respingator este atitudine ziarului Gândul care ridiculizează reacțiile sentimentaliste a naționaliștilor sârbi -adică lacrimi, costume nționale, poezii, cântece patriotice și nostalgie, păi ce ai vrea mă GÂNDULE să joace de bucurie că imperialismul european le-a furat o parte din patrie ?! și că același imperialism ia forme agravante de față cu noi ?! că vin vremelnicii și îți iau o parte din istorie ?! Îți doresc să vină unii și să-ți ia jumătate din apartament, și să nu plângi sau să fi nostalgic, da ?! Atunci când se calcă cu bocanci americani pe istoria milenară a unui stat care a stat pavăză Europei ca și România de altfel, tavălugului păgân, stau să mă gândesc de două ori dacă UE este organismul pe care l-a dorit Robert Schuman.

Vorbe aruncate pieziş, în scârbă, lipsa respectului din partea celui pentru care o clipă ai fost aproape, şi l-ai tratat ca pe un frate, toate acestea sunt realităţi care te împing să suferi o forma acută de repulsie faţă de făţărnicie. Pesimismul şi circumspecţia le recunosc ca fiind singurele forme emoţional-conştiente acceptabile care izolează dar asigură în egală măsură şi o normalitate ferită de erori. Nu mai pot şi nu mai vreau să fiu optimist, nu mai vreau să am încredere în sisteme, în filozofii, în concepte, în doctrine, în tabloide de duzină, în păreri şi opinii, în poveşti cu zâne blonde şi intrigante sau spiriduşi politici, şi cu atât mai puţin în … spoturi publicitare.