Ultima secundă

Oamenii au drepturi, oceanele, pădurile, dealurile și munții nu, ele sunt propietăți. Organizațiile internaționale sesizează de peste un secol statele și guvernele lumii asupra creșterii alarmante a poluării mediului înconjurător. Deasemenea atrag atenția asupra subțierii îngrijorătoare a stratului de ozon, asupra încălzirii globale, trăgând totodată concluzia că umanitatea alunecă pe panta ireversibilă a auto distrugerii.
Subiectul tabu, nexploatat însă din motive “umanitariste” este din pacate înmulțirea necontrolată a populației, încercarea de avertizare lansată încă de la începutul secolului XIX de Thomas Malthus economist și teolog britanic a rămas fără nici un ecou, potrivit acestuia populația ar crește in progresie geometrica in timp ce masa mijloacelor de subzistență ar crește în progresie aitmetica conducând la grave dezechilibre. Desigur soluțiile propuse erau aberante dar este de reținut că au existat preocupari timpurii în această direcție.
Ne-au trebuit 100.000 de ani pâna am ajuns la primul miliard de locuitori în jurul anilor 1800, după care au fost suficienți doar 130 de ani sa ajungem la al doilea miliard in 1930, al treilea miliard l-am avut in doar 30 de ani în 1960, adică jumatate din populația de astazi. Populația consumă . Consumul, fie că ne referim la hrană, apă sau combustibil a făcut ca spirala cererii sa fie din ce in ce mai mare, economiile naționale să raspunda cererii din ce in ce mai greu, și cu costuri tot mai ridicate. Cerința fiind permanent într-o dinamica accelerată, nu a mai fost timp și de o planificare a folosirii resurselor și de protecție a mediului, concepte necunoscute de altfel la începutul erei industriale, important fiind ca și pâna în prezent doar profitul, profitul cu orice preț. Paradoxal însă este faptul că resursele de regenerare a naturii sunt practic nelimitate, și chiar dacă poluarea prin toate formele sale a ajuns la aceste cote catastrofale, pămantul își va revenii și o va face repede, dar … fără noi. Ruine ale unei foste civilizații autodistructive vor mai rămâne o anumită vreme, neînsemnată la scara istoriei, estompandu-se totuși într-un final și dispărând definitiv în miezul pământului care odinioară i-a dat viață. Si totuși …în noiembrie 2001 dupa Conferinţa de la Marrakech 40 de ţări au ratificat Protocolul de la Kyoto, acordul internaţional privind mediul înconjurător. Protocolul fusese negociat încă din decembrie 1997 de către 160 de ţări. Prevederile acordului face referire la reducerea emisiilor poluante cu 5,2% pentru perioada 2008 – 2012 luând ca referinta 1990. Acest acord a fost ratificat in final pentru a putea intra in vigoare de 55 de naţiuni, printre ultimile semnatare fiind şi Rusia în 2004, responsabilă de altfel pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră.

Marele absent, așa cum era de așteptat, a fost curcanul american, infatuat, nesimțit, arogant și prost crescut, curcanul este responsabil pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze de seră (2001) . Desigur a absentat și “adunatura” Australiană care ocupată cu extracțiile din platoul continental nu a dat importanță evenimentului.

În lume sunt mii de ONG-uri si organizații guvernamentale de apărare a mediului înconjurator, de 50 de ani se fac cercetări în acestă direcție, s-au organizat conferinţe și simpozioane internaţionale, s-a încercat sensibilizarea mediilor politice şi corporatiste, s-au organizat marşuri de protest, mari manifestări ale verzilor , toate spre salvarea mediului înconjurător. Suportul legislativ există, în multe din țările lumii populatia este sensibilă la această problemă, şi atunci care este piedica care se opune luării unei hotărâri decisive ? Întrebarea este desigur retorică … profitul . Din acest proces nu au de castigat decat marile corporatii americane care au creat în fapt o noua Ordine Economică, platformă a noii Ordini Mondiale, despre care vom vorbii cu siguranță cu altă ocazie. Din acest moment va fi tot mai greu, chiar și cu sprijinul mediilor de influență mondială să se creeze un flux reversibil al procesului de industrializare necontrolată, exploatare și respectiv de consum. Deși comentariile ar putea continua, mă rezum să cred totuși că așa cum omenirea a reușit acum o jumatate de secol să depașească infernul înarmarilor nucleare, tot așa o va face și acum, totul depinde de hotararea și decizia sa din ultima … secundă.


About this entry