Publicitatea umblă cu capul spart

Am ascultat de curând un spot publicitar care m-a dat pe spate, “suntem români şi stă în firea noastră să ne ajutăm”, am bufnit în râs, nu îmi venea să cred, cât ridicol şi câtă ipocrizie mai putem îndura, ipocrizia societăţii, a prietenilor, a colegilor, a rudelor, simt că sunt plin până la refuz. Ştiam că publicitatea este expresia pură a ipocriziei aproape comandată de societatea de consum, dar forma agresivă, ofensivă, violentă, cu acute demagogice la care s-a ajuns mă scandalizează şi lasă fără replică în acelaşi timp. Păi de unde frate să ne stea in fire asemenea sentimente? poate că au fost odată la români, la 1821 sau 1848, 1859 sau la 1918 , dar acum ?! de unde ?! de unde ajutor? de unde altruism ? de unde respect faţă de semeni sau recunoştinţă ?! Pesimism ? Poate, dar şi realism, este suficient să priveşti obiectiv în jurul tău, hai! priveşte! aşa-i că am dreptate? Fiecare pentru el , legea lui ” eu, şi numai eu !” este cea care guvernează societatea mârlan-democratică de la noi. Dar nu, nu am fost dintotdeauna aşa, am ajutat şi eu mulţi semeni, dar am probat şi pedeapsa, nici un ajutor nu rămâne nepedepsit, nu ?

Vorbe aruncate pieziş, în scârbă, lipsa respectului din partea celui pentru care o clipă ai fost aproape, şi l-ai tratat ca pe un frate, toate acestea sunt realităţi care te împing să suferi o forma acută de repulsie faţă de făţărnicie. Pesimismul şi circumspecţia le recunosc ca fiind singurele forme emoţional-conştiente acceptabile care izolează dar asigură în egală măsură şi o normalitate ferită de erori. Nu mai pot şi nu mai vreau să fiu optimist, nu mai vreau să am încredere în sisteme, în filozofii, în concepte, în doctrine, în tabloide de duzină, în păreri şi opinii, în poveşti cu zâne blonde şi intrigante sau spiriduşi politici, şi cu atât mai puţin în … spoturi publicitare.