Dacă UE nu este, nimic nu este ?!

Crearea Consiliului Europei la 5 mai 1949, cu sediul la Strasbourg, a dat startul colaborării instituționalizate ce avea să continue in 1950 când șase state europene Germania, Statele membre ale Benelux, Franta și Italia semnează un acord de tip comunitar completat de mecanisme proprii care să îi ofere și posibilitatea unei funcționari reale. Cele trei comunitați C.E.C.O, C.E.E., C.E.E.A/Euratom dispun acum de instrumente juridice și de structuri care ii permit sa-și pună în evidență propiile competențe, singurul risc fiind acela al permanentelor conflicte între interesele naționale și cele comunitare. Situația capătă o rezolvare ulterior când Cei Şase în 1952 în cadrul C.E.C.O,și mai târziu în 1957 pentru C.E.E si Euroatom, stabilesc ca aceste mecanisme de decizie să nu fie comparate cu structurile statului. Toate aceste continuă cu Unificarea instituțiilor comunitare (1965) și sistemul adoptat în 1982 la Maastricht care duc la creeare unei monede unice ECU și a unei Banci Centrale Europene (B.C.E) se continua prin adoptarea Actul unic european (1986), Piata unica (1986-1992), Acordul asupra Spatiului ecomnomic european (S.E.E.) și tot așa. Apoi mai apare și dorința întârziată a Marii Britanii de alăturare cât și a Irlandei si a Danemarcei, la 1 ianuarie 1973. Este clar că o voință puternică a făcut ca aceste state să declanșeze imboldul pentru ca grandioasa operă să se concretizeze intr-un sistem coerent politico-economic. Divergențe de opinie au fost de la începuturile UE, datorate negocierilor directe privind interesele economice și sociale între țarile membre, a convulsiilor economice , a particularităților naționale și culturale la nivel zonal și european soluționate de multe ori la masa tratativelor.

Acum UE are o istorie care a determinat in urma numeroaselor fricțiunilor diverse rezolvări mai mult sau mai puțin avantajoase pentru fiecare din statele comunitare, totuși s-a ajuns la un consens, la o formă la o strategie comună. Toate bune și frumoase, problema care se poate ridica este daca rațiunea pentru care a fost creată UE mai este valabilă, sau dacă principiile supraviețuiesc în acest caz țelului în sine, dacă fundamentul nou creat mai este suficient de etic.

Abordare “europeană” privind statutul Kosovo îmi dă fiori. Cine a citit un pic a vazut că regiunea separatistă deși cu istorie zbuciumată a fost din totdeauna teritoriu sârbesc, ori numai dorința de autodeterminare nu este suficientă atunci când realitațile istorice sunt denaturate prin omisiune. În 1217 a fost recunoscut regatul sârb ca autoritate statală , la 1219, a fost creată Biserica Ortodoxă Sârbă, în acest fel organizarea administrativ-statală și religioasă era bine conturată, în timp ce albanezii viețuiau doar ca o populație nomadă. Am amintit aceste lucruri acum când poporul sârb se află într-o situație pe care istoria o va recunoaște ca pe una din marile greșeli ale blocului euo-atlantic. Este deja târziu, acum se analizează, se comentează cum e cu alegerile, că naționaliștii ăia prăfuiți vor câștiga, în esență faptul este consumat. Ceea ce mi se pare respingator este atitudine ziarului Gândul care ridiculizează reacțiile sentimentaliste a naționaliștilor sârbi -adică lacrimi, costume nționale, poezii, cântece patriotice și nostalgie, păi ce ai vrea mă GÂNDULE să joace de bucurie că imperialismul european le-a furat o parte din patrie ?! și că același imperialism ia forme agravante de față cu noi ?! că vin vremelnicii și îți iau o parte din istorie ?! Îți doresc să vină unii și să-ți ia jumătate din apartament, și să nu plângi sau să fi nostalgic, da ?! Atunci când se calcă cu bocanci americani pe istoria milenară a unui stat care a stat pavăză Europei ca și România de altfel, tavălugului păgân, stau să mă gândesc de două ori dacă UE este organismul pe care l-a dorit Robert Schuman.