Nici o idee nu este prea puternică pentru a nu putea fi pusă la îndoială

Geniala născocire a formulei de “pomeni electorale” a făcut carieră în presa noastră puternic marcată de eculturbațiile metaforice al talentaților noștri ziariști. Folosită în exces dar din păcate ilustrând o realitate tristă, metafora generează şi o întrebare oarecum retorică … dacă vorbim de pomană, unde este mortul ? Nu cumva mortul este statul de drept? Ce diferență există între suta de lei oferită de Ceaușescu drept mită unui popor flămând, și aceste pomeni ale partidelor politice ? Unde se află interpus conceptul statului de drept? Unde sunt principiile democrației daca nu sunt liber și convingător exprimate ? Sunt conștiente astfel partidele de ineficacitatea mecanica a doctrinelor lor în ansamblu sinergic al societatii ?

Mă tot gândesc de la o vreme, cum de acestă consumare a evenimentelor în sens vectorial, universal cunoscută sub denumirea de istorie, a reuşit, să elaboreze o soluție atât de proastă cum este democrația, cel mai de soi compromis posibil. Deși nu sunt un adept al determinismului clasic în această situație tentația către o regulă planificată există. Istoria a evaluat la nesfârşit variantele posibile ale evenimentelor în ideea de a găsii cea mai bună variantă a formei de guvernare, şi se pare că democrația a fost câstigătoarea competiției. Din punctul meu de vedere ori s-a trișat ori istoria nu a avut pur și simplu mână bună , de ce ? Simplu, pe de o parte conceptual democrația cuprinde printr-un sofism extrem de subtil înglobarea principiului delegării, exercițiul maselor de exercitare a puterii o data la 4 ani nu rezolvă ecuația și asta se vede cu ochiul liber la perioadele petrecute între evenimentele electorale, având în fapt o disoluție a autoritații populare și o retrocedare bruscă a puterii unei minoritați bazate pe o structură ierarhică, simulându-se doar actul de conducere, și pe de altă parte se poate spune că societatea care nu oferă tuturor membrilor ei limite de suportabilitate socială confortabilă, sau cel puțin convingătoare este imperfectă. A te supune majoritații pare a fi cheia de boltă a întregii structuri a societații noastre. Dacă un singur om este neândreptațit din punct de vedere principial sau conceptual de hotarârea majoritații, societatea este deasemenea imperfectă.

Cred că ar fi o greșeală să credem totuși că ne aflam în varful piramidei cunoașterii. Puteau fi sărite sau alese alte etape în evoluția filozofică ? Poate, dar nimeni nu-mi poate garanta că finalmente am fi ajuns la o soluție evolutivă superioară care să satisfacă uniform dorința conștientă de afirmare a tuturor componentelor constitutive ale societații contemporane. Poate că mai este timp, deși nu am fi la prima încercare poate că statul sinarhic ar fi soluția. Filozofic putem dezvolta tot felul de variante , practic poate că cerem prea mult de la o civilizație relativ tânără raportată la scara istoriei .